Nicolae Bălțescu – să ne luminăm prin credință și iubire

Lenuș Lungu scriitor român, într-o referință despre Nicolae Bălțescu, scrie: „Un scriitor inedit, cu un suflet sensibil. Un călător prin viață. În operele sale ne comunică  stări sufletești simțite și trăite. Poeziile domniei sale sculptează cuvintele într-un zbucium al sufletului într-o realitate dură, exprimă adevărul, starea spiritului omenesc, reflectă trăirile, revarsă lumina pentru dragoste de frumos. Tot ce face, face cu sârguință, dăruire, seninătate și bucurie. Pune în evidență sinceritatea, seriozitatea și consecvența cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Un patriot desăvârșit”.

Prin intermediul serviciul „Dialogăm și ne cunoaștem”, Centrul Academic Internațional Eminescu organizează întâlniri cu personalități marcante din domeniul culturii și artei naționale. De această data a fost o întâlnire mai specială, i-am invitat pe doi scriitori reprezentativi, mai puțin cunoscuți și mediatizați. Nicolae Bălțescu, poet al sufletului rătăcit în căutare de iubire și lumină (medic de profesie) și Vlad Pohilă, cunoscut om de cultură, publicist, poliglot (cunoscător a șapte limbi), despre care Grigore Vieru spunea: „Un remarcabil lingvist, dar și strălucit publicist, care s-a ascuns în adâncul unei modestii, rar întâlnită pe la noi”. Vlad Pohilă, fiind o personalitate integră crede fără compromisuri în cauza românească și în calea basarabenilor spre Europa, prin Unirea cu România. A publicat și o lucrare antologică în acest sens: întitulată „Și totuși, limba română”, lansată pe ambele maluri ale Prutului. Această carte răspunde la toate întrebările referitor la limba română și dreptul ei la viață în Republica Moldova. Nuvelele, eseurile lingvistice, dar și traducerile le publică în diverse reviste de limbă română din România Mare.

Moderatoarea, Larisa Arseni, colaboratoarea Centrului Eminescu, începe prezentările printr-un citat de Sfântul Francisc, care spune: „Doamne! Fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni: Unde este ură, eu s-aduc iubire… / Unde-i rătăcire, eu s-aduc speranţă…/ Unde-i întuneric, eu   s-aduc lumină…” și care se înscrie foarte bine în scenariul evenimentului, astfel crează o atmosferă de suspans, trezindu-le emoții și curiozitate de a cunoaște cât mai multe despre cei invitați.

Evenimentul s-a produs în biblioteca Liceului Teoretic „Nicolae Iorga”, cu participarea Eugeniei Stamatin, bibliotecara liceului, a profesoarelor de limba și literatura română, Stela Vîrlan, Adriana Suciu și Galina Matcovschi, împreună cu elevii claselor a IX-a, a-X-a și a XII-a, care s-au pregătit minuțios pentru această întâlnire. Tinerii au studiat toate cele patru volume de poezie editate până acum de poetul Nicolae Bălțescu: „O lume rătăcită” (Editura „Prometeu”, 2008), „Pasaj teluric”(Editura „Prometeu”, 2010), „Luciferice flori” (Editura „Prometeu”, 2013) și „Să mă ierți, primăvară” (Editura „Pontos”, Chișinău, 2017).

Moderatoarea înainte de a-i oferi cuvântul domnului Vlad Pohilă susține că dânsul este foarte receptiv și omniprezent acolo unde se fac lucruri frumoase și adevărate. De aceea astăzi a venit să-și susțină colegul de condei, adică pe Nicolae Bălțescu.

Vlad Pohilă mai întâi face scurte incursiuni în biografia sa de creație. Dumnealui le povestește elevilor despre munca sa de ziarist, despre vremurile de răstriște, când era nevoit să editeze revista „Glasul” departe de țară, tocmai în țările baltice, despre munca de salahor pe tărâmul lingvistic, de îndată după Declarația de Independență, când mediul lingvistic era ambiguu, le vorbește despre Nicolae Iorga, menționând că acest mare roman, acest geniu al spiritualității noastre la vârsta lui Iisus Hristos (33 ani) a scris o carte numită „Cugetări”, care conține mai mult de 2000 de gânduri, aforisme și cugetări devenite celebre, care în acea vreme au fost trecute cu vederea.

Apoi scriitorul Vlad Pohilă le vorbește tinerilor despre Nicolae Bălțescu, care a început a scrie destul de târziu, despre piedicile și obstacolele pe care poetul le-a avut și  le-a depășit cu brio. Bălțescu este un pseudonim, menționează Vlad Pohilă iar numele adevărat este Nicolae Roșca, Bălțescu vine de la orașul Bălți din împrejurimile căruia descinde poetul.

Nicolae Bălțescu, se naște sub semnul Balanței, și vede lumina zilei la orele 12.00 în echilibrul Intersubstanțial, al Materiei și Veșniciei, în actuala existență pământească la data de 17 octombrie 1951 în comuna Bursuceni, județul Bălți.

Aici, în cuibul veșniciei, în sătucul înconjurat de coline și-a petrecut dulcea copilărie unde a făcut primii pași în adolescența plină de reverie și speranțe, împreună cu alți doi poeți-frați cu renume Leonida Lari (1949-2011) și Leonard Tuchilatu (1951-1975).

Primele încercări lirice de a învia și îmblânzi cuvântul au fost începute, încă în copilărie, Au rămas, însă, o taină pe parcursul multor ani, timiditatea lui, stăruitor îi determina și amâna destinul poetic.

Poezia lui Nicolae Bălescu e produsul unei contemplări atente a realității, a fenomenelor, evenimentelor ce se produc în societatea noastră și în multe contexte sociale ale lumii. Reflecțiile sale, în special cele ce țin de moralitatea societății sunt consecințele  fenomenelor aduse, impuse și instalate în societate.

Întâlnirea cu poezia, spune moderatoarea, este întotdeauna o sărbătoare de suflet şi pentru suflet. A discuta față în față cu un poet, care îşi poate expune direct reflecţiile, gândurile, trăirile, sentimentele, inserate în creaţia sa, este un privilegiu și o adevărată revelaţie. Se spune că poeţii trăiesc într-o altă dimensiune, deoarece, noi vom încerca să ne ridicăm la înălţimea necesară, să fim pe aceeaşi undă cu poetul. Doamna Larisa Arseni, moderatoarea întâlnirii, îi oferă cuvântul poetului Nicolae Bălțescu.

Nicolae Bălțescu mărturisește : „Întâlnirile cu tinerii cititori întotdeauna îmi produc o mare bucurie. Îmi place să-i ascult, să-i aud cum gândesc, cum abordează tema existenţei umane. Cine este omul pe acest pământ ? De unde a venit? Cine a făcut lumea şi cum a făcut-o? Care este menirea omului? De ce omul se naşte, dacă trebuie să moară şi multe alte teme şi motive pe care le tratez în poeziile mele”.

Face o retrospectivă a propriei copilării, depănându-și amintirile: „M-am născut la sat, în cuibul Veşniciei mi-am petrecut copilăria în mijlocul celor 9 fraţi şi a părinţilor Constantin şi Fevronia Roşca. Mama, era o femeie evlavioasă și mă lua de mic la biserică, îmi povestea despre Dumnezeu, despre puterea Lui. De aceea problemele existenţiale ale omului, ale lumii în întregime m-au preocupat din frageda copilărie. După moartea prematură a mamei, am decis să mă fac medic. Am absolvit Facultatea de Medicină militară din Kuibâşev. Am activat în domeniul Sănătăţii Publice în Federaţia Rusă: de la Volga, Ural, până la Polul Nord şi Extremul Orient. Trăind departe de casă, într-o lume în care, m-am simțit singur şi străin, dar am găsit  forţe de a-i rezista străiniei. Dor dorul nestăvilit de casă, baștină, de limba maternă mă chema tot mai insistent. Când a început deşteptarea românilor-basarabeni. Anii nouăzeci, ani memorabili ai Renaşterii Naţionale și mi-am zis că nu pot sta departe de neamul meu, simţind că trebuie să mă întorc acasă, unde îmi era menirea să fiu şi, unde era nevoie de mine”. Nu poți cere de la nimeni nimic dacă singur nu-ți urmezi propriile cerințe.

Dar să revenim la poezia lui Nicolae Bălțescu care este una bună vindecătoare. Dânsul încearcă prin cuvânt să îmblânzească această lume rătăcită şi implicată într-o alertă a deşertăciunii, provocându-i gânduri de îmbunătăţire a sufletului, îndemnând-o spre lumină. O poezie care exprimă adevărul printr-o filozofie proprie sinceră, sugerând gândul permanent al imperfecţiunii acestei lumi, totodată, îndemnând pe fiecare să contribuie prin propria existenţă la schimbarea în bine a lucrurilor şi a vremurilor în care trăim : „Vreau să deschid / O uşă lumii / Spre raza purităţii / Şi să trezesc / În pământeni – / Prin iubirea mea, Prin lumina mea, / Prin versul meu- / Spre binecuvântare / Şi spre dăinuire, / Sinceritatea, Puritatea, / Candoarea inocenţei de copil / Şi pe această cale / Lumina să pătrundă / În ei în oameni: / Iubirea lui Isus, / Iubirea cea divină”. (Poezia Homo sapiens şi Rugă.)

Poetul face un apel societăţii, fiecăruia din noi pentru a conştientiza gradul de imoralitate ce a pus stăpânire pe sufletul şi cugetul fiinţei umane. Credem că mai mulţi ar fi acei care ar opta pentru o morală ce ar pune în valoare omul : „O, oameni! / E timpul să ne îndepărtăm de toate cele / Ce stimulează decăderea de tot ce-ndreaptă lumea / Fără scăpare-n hău, căci sunt focare afurisite (…)”.

Autorul susține că poezia lui este zbucium şi neodihnă a sufletului, care nicidecum nu se poate împăca cu această realitate a durității, suferinței, necredinței, în care trăiește o bună parte  din întregul Neam  Omenesc. Ea exprimă adevărul printr-o filozofie proprie, sinceră, sugerând gândul permanent al imperfecţiunii acestei lumi, totodată îndemnând pe fiecare să  contribuie prin propria existenţă la schimbare în bine a lucrurilor şi a vremurilor în care trăim. Nicolae Bălțescu ne face să înțelegem că iubirea de om implică jertfă, ardere, dăruire. Strigătul său reprezintă de fapt recapitularea durerilor noastre și cercetarea adâncului acestor dureri care subjugă lumea.

Critica literară de la noi, dar și de peste Prut n-a rămas indiferentă față de poezia lui Nicolae Bălțescu, făcând aprecieri în diferite articole, reviste  și cu diferite ocazii. Trebuie să menționăm că acel, care i-a îmblânzit timiditatea, i-a binecuvântat venirea în Orizontul Literar, publicându-i primele poezii în săptămânalul „Literatura și Arta”, a fost Nicolae Dabija, personalitate notorie a întregului Neam Românesc. Alte două personalități marcante ale Culturii Românești din Basarabia, sunt Claudia Partole și Vlad Pohilă.

Claudia Partole, în prefața la primul volum „O lume rătăcită”  2008, numește poezia lui Nicolae Bălțescu: „O poezie care vrea să îmblânzească lumea”, citindu-i versurile te gândești la propria-ți existență, la propriul ideal și, ca într-o oglindă reverber, îți vezi toate cele trei ipostaze: cea din ieri, cea din azi și cea din mâine…” La apariția celui de-al doilea volum „Pasaj teluric” 2010, Claudia Partole îl numește pe Nicolae Bălțescu „Căutătorul de Lumină într-un veac alertat”.

Vlad Pohilă în prefața „Versul negrei deznădejdi luminat de albul exaltării” celui de-al treilea volum „Luciferice flori sau Edenul pierdut” 2013 scria: „Dacă nu în fiecare scriere aparte, apoi un ciclu sau o culegere de versuri de Nicolae Bălțescu obligatoriu oscilează vibrant între zbucium și acalmie, între respingere și aprobare, între deznădejde și exaltare. Există în versurile sale o legătură relativ ușor perceptibilă – nu numai pentru cei care îl cunosc personal pe autor – între real și aspirație, între destin și fuga de ursită, între ce este și ce poate fi sau ce trebuie să fie: „Sunt peregrin etern, colind de mult prin obositul / Spațiu pământesc. A câta oară vin și plec? Nu știu. / Poate …e a șaptea rundă! Înfrunt destinul vrut, / Plăsmuit și viu țesut de mine însumi. Am pribegit / În multe triburi și popoare, toate în trufie cununate! / Dat nu mi-a fost să văd, să deslușesc…” (Cine sunt de unde vin…) (….) – versurile sale te pun pe gânduri, generând asocieri și trimiteri  la reflecții caracteristice, tipice definitorii ale vremii în care trăim. Ar mai fi și alți critici, Mariana Moga, Ion Ciocanu și alții.

Tinerii au citit poezia cu multă atenție și vor să-și exprime impresiile, adresându-i și unele întrebări poetului.

Bianca Buștiuc este profund impresionată de poezia „Secvențe autobiografice”: „Acestă poezie îmi este aproape de suflet prin ceva asemănător cu neamul din care mă trag și care a fost deportat într-un moment nefast pentru ai mei. Povestea bunicăi despre acele timpuri se aseamănă cu lumea care nu aprecia primăvara din textul enunțat de dumneavoastră. Înțeleg că primăvara în poezie simbolizează schimbarea spre bine, învierea, renașterea spre o viață înfloritoare, spre tainele lui Dumnezeu. E o înviere din letargia stagnării corupte în care nu ne simțim bine. Este interesant cum analizați lumea în diferite ipostaze și în situații care o defavorizează și cele care o pun în lumina pascală. Această lumină am văzut-o și în ochii bunicăi, cea care a fost ruptă din locurile natale. E bine să speri că lumea va înțelege ce e primăvara dumneavoastră, care mie îmi este simpatico”.

Sărăteanu Vera   „Sunt impresionată de poezia „Memento mori”. Aici e descrisă lipsa continua a timpului, totodată și pustiul sufletesc pe care îl simțim cu toții. Punctul de pornire al acestei poezii a fost memento mori, care reprezintă acea frică de cunoscut și reformulează simbolul biblic, care în traducere înseamnă „nu uita că vei muri”. Poezia începe și se termină cu aceeași strofă și conține întrebări existențiale pe care și le pune deseori fiecare om. Domnule Bălțescu vă întreb, dacă și dumneavoastră vă adresați aceleași întrebări?”. Nicolae Bălțescu le vorbește despre cei doi poli „viața și moartea”. Aceste două momente cheie din viața omului trebuiesc înțelese corect. Viața este Dumnezeu, noi suntem o vibrație, un veșmânt, iar spiritul din noi este veșnic. Fără spirit acest veșmânt moare, dar nu și omul, noi purtăm eternitatea în noi, în noi trăiește imboldul revenirii. Spiritul poartă responsabilitate pentru tot ce făptuim. Dumnezeu  i-a dat capacitatea de a reveni pe pământ pentru a se maturiza spiritual, explică poetul.

Grozav Adelina „Analizând poezia „Mizerabilii” din volumul „Luciferice flori”, am ajuns la concluzia că ați analizat sistemul politic de la noi, adică politica, care dezamăgește oamenii în fiecare zi tot mai mult. Acești politicieni își vând familiile, sfidează poporul și protejează îmbogățiții. Calificativul „hominis politicus” reprezintă durerea societății noastre. Mizerabilii sunt neam străvechi, dar nu sunt națiune. Această poezie mi-a întărit și mi-a demonstrat viziunile mele despre politica de la noi. Mesajul poeziei este un strigăt, o voce a dreptății, a adevărului, o voce ce îndeamnă să modificăm sistemul acesta vicios. Și o întrebare: Cum credeți domnule Bălțescu, poate oare politica exista fără acești mizerabili?” Poetul îi răspunde cu amabilitate, întrebând-o  la rându-I, dacă știe ce-a zis Eminescu despre politică? Eminescu a numit politica „adăpostul mizeriei sufletești”. Practic politicului i se datorează toate mizeriile acestei lumi… Politicienii au țesut acele urzeli vicioase, războaie și alte lucruri distructive, care continua și astăzi. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă nu exista politica și politicienii. Ar fi fost altfel dacă ar exista doar oameni plini de iubire, nu oameni văduviți de iubire, ceea ce înseamnă a nu dăuna nimănui. Cum a spus Hristos „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Gabriela Beșleagă , mărturisește: „Am lecturat mai multe poezii. Este impresionantă  multitudinea temelor abordate. M-am regăsit în versurile dumneavoastră. Ele reflectă teme din care avem de învățat multe. Sugestia lor filozofică este un imbold pentru cititori, deoarece ne induc spre cunoașterea de sine. La fel temele abordate scot în evidență problemele sociale, pe care le cunoaștem, dar or nu le acordăm atenție, or le ignorăm, iar mesajele versurilor lecturate ne ajută să înțelegem toată seriozitatea lor. Mi-a atras atenția în mod special poezia „Cuvântul e viu”, impresionează prin sensul profund și mesajul global. Cuvintele chiar au viață și valoare universală: „Fii atent la cuvinte / Nu uita: / Ele au / Forță, pondere, / Simultan conțin / Pentru tine / sau bucurii, fericire, / Ori suferinți și durere”. Cuvintele pot să ne ridice la cer prin măreție, însă pot și să ne doboare la pământ, fără să mai avem vreo speranță”.

Anatol Polisciuc – „Sunt profund impresionat de personalitatea lui Mihai Eminescu și am găsit la dumneavoastră poemul „Eminesciana”. Pentru mine personalitatea lui Eminescu este marcantă nu numai în istoria culturii române, dar și universale, deoarece Eminescu se studiază la cele mai prestigioase Universități din lume, precum Harvard și Cambridge. Toate generațiile de români se vor afla sub influența creației eminesciene, ridicându-se spre acel intelectualism rafinat  al Mioriței și nu menționez  Miorița întâmplător, deoarece Miorița este miezul românismului la care ați făcut trimitere. Citez: „Așa-i fu datul sorții: pe un picior de plai / Să cadă din Netimp cu fruntea înstelată, / S-aprindă focul viu pe Glia-nstrăinată / De bezna ce-nghițise acea „Gură de rai” / Și o ținuse-n ignoranță îngropată”. Ați făcut trimitere la greutățile prin care a trecut acest popor. În mai multe gânduri ați invocat într-o măsură foarte puternică spiritul eminescian, făcând trimitere și la Marea Unire din 1918: „El coborî din Ceruri la neamul geto-dac / Și-n simțăminte adânci trăi durerea / Cruntă a răzlețirii, visând până la lacrimi ? Eliberarea și Reîntregirea”. Poezia relevă și problemele de astăzi pe care Eminescu, ca publicist le-ar fi criticat foarte dur… : „O, Doamne! E greu chinuitor, chinuitor să te numești român / Când țara ți-i barbar condusă de netrebnici! ? O țărișoară în derivă, unde Mamona e stăpân, ? Unde poeții mor, hoția, falsitatea sunt virtuți, talentul ?  disprețuit, iar onorați sunt cei nevrednici”. Ar fi minunat ca toți să se pătrundă de aceste versuri, atunci ar găsi multe răspunsuri la întrebările ce țin de viața noastră de azi.

Iasmina Mllihi își expune impresiile despre poezia „Frământ”, menționând următoarele: „Această poezie m-a impresionat datorită temei abordate, a imaginilor artistice și a figurilor de stil, relevate în text. Poemul se axează pe tema creștinească a cunoașterii lui Dumnezeu „Omule, ți-e dată libertatea s-o alegi, / Dar fără Dumnezeu tu vii de Nicăieri”. Acropagul sau Tribunalul suprem este propria conștiință a omului. Ceața necunoașterii ar putea să dispară când omul s-ar pătrunde de sensul ultimilor versuri: „De ce nu tinzi spre El? / Doar lui îi semeni”. Motivul principal al poemului este „fortuna labilis” ceea ce înseamnă soarta schimbătoare a omului ce se regăsește în următoarele versuri: „Ți-i dată libertatea să alegi / Între ce-i rău și ce e bine”, ceea ce denotă faptul că alegerea ne aparține nouă în totalitate.

Cezar Zagorneanu își expune impresiile despre creația poetului Nicolae Bălțescu, găsind-o ca pe una foarte consistentă în mesaj și tămăduitoare pentru suflet. El este impresionat de poemul „Odă” din placheta de versuri „Să mă ierți, primăvară”, apărută recent. Tânărul spune: „Aș vrea să presupun, oarecum sensul emanat de dumneavoastră în strofa întâia, pe care citind-o am fost plăcut impresionat de raportarea primelor două versuri la incontestabila operă a lui Andrei Mureșan „Un răsunet (Trezește-te, române): „Trezește-te român basarabean, / Din somnul greu ce l-au adus dușmanii! (…)”, vers care impulsionează poporul și reaprinde flacăra românismului ce dăinuie veșnic în făptura poporului valah. În strofa a doua vă referiți la deportările inumane și fără noimă, reprezentând înstrăinarea românilor-basarabeni de meleagul străbun. Strofa a treia constituie sorgintele poeziei, menționând esența raporturilor teritoriale din 1939, a crimelor nefaste împotriva neamului româno-basarabean și profanarea culturii naționale de către jugul sovietic. Strofa a patra ilustrează problema limbii române și a grafiei latine când, peste noapte este introdusă grafia chirilică, la care băștinașii se adaptau și o însușeau cu greu. Un ultim punct al conspirației sovietice este promovarea teoriei celor două popoare că (…) oarecum suntem diferiți de frații noștri români și prin ideologii false și teorii infatice ne-au divizat ca neam. Versurile din strofa a cincea aș putea să le raportez la cele din prima strofă, deoarece evocă lupta și militarea pentru promovarea valorilor noastre române într-o societate pseudo-democratică în care trăim”.

Și-au mai exprimat opiniile și alți elevi: Vlada Botnaru, Ana-Valeria Țurcanu, care s-a referit la poezia „Femei învăluite de fum” și alții.

La finalul întâlnirii poetul mărturisește: „Simt necesitatea de a scrie și o simt încontinuu. Anume dragostea de oameni, credința în Marele Tot, dorința mare de a fi folositor în frumoasa Lui Zidire și, evident, speranța că această lume rătăcită se va schimba și se va naște într-o Lume Nouă, într-un Nou Răsărit de Soare, îmi dă putere să scriu: Am să scriu durerea, Durerea mea continuu, / Am să tot scriu …în psalmuri, / Versuri cât am să pot, chiar, / Dacă numai unul, un pământean, / Va înțelege sensul, va însemna, / Că viața dată mie în dar de la Cel-de-Sus, / Nu am trăit-o în zadar și fără rost…”

Numai împreună, trezind în noi  iubirea, vom face această Lume mai Frumoasă, mai Bună, mai curată.

A fost o întâlnire de suflet și pentru suflet, elevii au rămas sensibilizați de atmosfera binevoitoare și plină de căldură reciprocă. Plăcut surprinși, dar și triști pe alocuri, deoarece realitatea descrisă în poeziile lui Nicolae Bălțescu, este chiar realitatea în care trăim și, noi mai mult sau mai puțin ne regăsim în această realitate.

Larisa Arseni, Maestru în artă, bibliotecar.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s