Aron Pumnul – dascălul venerat al lui M. Eminescu

     ( 200 de ani de la naștere)

     Aron Pumnul a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania. https://ro.wikipedia.org/wiki/Aron_Pumnul

    Mihai Eminescu a început școala sub supravegherea acestui distins erudit, care-i va oferi discipolului său de la Ipotești din graiul și biblioteca sa cea dintâi hrană spirituală. În acea perioadă, între faimosul dascăl și micuțul învățăcel, s-a iscat o legătură sufletească, care va rodi mai apoi spre folosul culturii românești. A.Pumnul era foarte iubit de copii pentru blândețea și răbdarea lui/sa, dar mai ales, pentru acel patriotism pe care îl insufla tinerilor.

     La Cernăuți Eminescu locuia în odaia cu cărți, acolo ”își trânti străițele și începu să trăiască, să doarmă și să viseze printre cărți, între el și dulapuri se stabilise o prietenie strânsă” – scrie G. Călinescu în cartea ”Viața lui M. Eminescu.

     Aron Pumnul l-a însuflețit pe Eminescu și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.

     Cea mai mare contribuție a lui A. Pumnul a fost constituirea unei biblioteci de carte română și întocmirea celor patru volume din ”Leptuariul/ Lectuariul românesc, la care Eminescu a avut acces și care a contribuit la formarea viitorului poet. Lucrarea a devenit și  ” Cartea de căpătâi” a elevului Eminescu.

     Iosif Vulcan în ”Pantheonul românesc” caracterizează în felul următor această personalitate a timpului său:” Pumnul a fost unul din acei bărbați mari de care națiunea noastră a avut prea puțini. . .”.

     Fără a se izola de evenimentele din 1848 – 49, A. Pumnul se dedică activității culturale și didactice. El a fost unul din întemeietorii societății de lectură a teologilor români de la Viena, premergătoare a viitoarei societăți ”România jună”, unde au activat Eminescu, Slavici, Creangă.

     La numai 47 de ani, dascălul și mentorul lui Mihai era grav bolnav. Lângă patul de suferințe al profesorului său stătea Mihai.  După ce au vorbit în germană despre marii scriitori, deodată cărturarul șoptește în română, continuând o idee: ” Să – ți iubești întotdeauna poporul și limba, fiul meu.Poporul este trupul națiunii, iar limba este sufletul. Am pătimit mult pentru popor și limbă, Mihai. Mihai, fiule adoptiv, ești pregătit să înțelegi sufletul românesc. Am încredere în tine . . .( din cartea ”Viața ilustrată a poetului nemuritor” de Boris Crăciun.

     Când închise ochii, unul din colegii lui Eminescu, Ștefanelli. alergă să- ducă vestea. Spre seară l-a găsit pe Eminescu asupra unei foi scrise. Atunci Eminescu a citit poezia destinată a fi publicată într-o broșură memorativă ”Lacrămioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la moartea preaiubitului profesor Aron Pumnul”. Era semnată: Mihai Eminovici, privatist.

     Poezia răbufnea din sufletul său ca o ploaie dezlănțuită din nori:

                                                  LA  MORMÂNTUL  LUI  ARON  PUMNUL

                                                                   ( Fragment )

                                                 ÎMBRACĂ-TE în doliu, frumoasă Bucovină,

                                                 Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

                                                 C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină

                                                 Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

                                                                                              Se stinse-o dalbă stea!

                                                 Metalica, vibrânda a clopotelor jale

                                                 Vuiește în cadență și sună întristat;

                                                 Căci, ah! geniul mare al deșteptării tale

                                                 Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

                                                                                               Și-n urmă-i ne-a lăsat!

                                                 Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare

                                                 Colo unde te-așteaptă toți îngerii în cor,

                                                 Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare

                                                 și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

                                                                                                Cununi de albe flori!

 Întreaga prețuire pentru Aron Pumnul este sintetizată în această elegie funebră. ( Din ”Viața ilustră a poetului nemuritor” de Boris Crăciun ).

     Această împrejurare neașteptată îl face pe Eminescu să debuteze mai curând decât se aștepta el însuși. (G. Călinescu ” Viața lui M. Eminescu).

     Mihai trebuia să scrie poezie, nimic nu-l mai putea împiedica.

     A trimis poezia ”De-aș avea” revistei ”Familia” care avea o notă însoțitoare: ”Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice m-a surprins plăcut”-Iosif  Vulcan.

     Aron Pumnul nu i-a fost dascăl de clasă, dar i-a fost mai mult decât atâta, un dascăl de suflet.Și, după cum spunea Marele nostru poet: ”. . . atâta numai ar fi de ajuns și ca Aron Pumnul să merite prețuirea noastră postumă”.

Maria Chirilă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s