Eminescu și insurmontabila problemă a Basarabiei

daniel-corbuDaniel Corbu

Trebuie să spunem de la început că un spirit precum Mihai Eminescu nu putea să rămână în cultura română doar prin simple afirmaţii encomiastice de genul: “spirit tutelar”, “cel mai mare poet”, “personalitate monumentală”, “geniu naţional” etc. De fiecare dată trebuie făcută o coborâre în epocă, în timpul său, pentru a urmări structurile culturale existente la apariţia sa, realizate de înaintaşii veneraţi în Epigonii, trebuie urmărită anvergura operei eminesciene şi influenţa ei pe o distanţă de peste o sută de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin “Eminescu înainte de Eminescu” şi “Eminescu de după Eminescu”.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Corbu

Dar cine îşi poate imagina astăzi spiritualitatea românească fără de Eminescu?

Eminescu îşi făcea apariţia în momentul în care apăreau fiorii conştiinţei de sine la români. Mulţi au vorbit de influenţele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller sau Hölderin asupra textelor lui Eminescu. Sunt fireşti. Sunt întâlnirile marilor spirite într-un mare spirit. Dar ce interpret autentic al operei eminesciene, nu respectă o anume independenţă a geniului poetului încă din primele poeme: Epigonii, Mortua est şi Venere şi Madonă? Junimiştii de la Iaşi şi intelectualii de la Bucureşti aveau funcţii în stat, administrau moşii, jucau stos şi canastă, ţineau prelecţiuni, respectau convenţii, îşi etalau cultura asimilată în occident sau spoiala. Ei erau contemporanii unui mare neliniştit, ai unui blestemat, ai unui căutător de adevăr şi ideal. Ultimul mare poet romantic al Europei, cum îl numea Georges Bernard Show era conştient de geniul său şi de autentica sa vocaţie profetică.

   Eminescu a modificat total sensibilitatea naţională, i-a oferit o metafizică ce-l personalizează. El a adăugat structurii folclorice româneşti (pe care-o cunoştea ca nimeni altul, dovadă stau sutele de pagini culese din teren) rafinamentul unei înalte culturi. Şi nu greşea Vladimir Streinu când spunea, pe la jumătatea secolului trecut, că opera lui Eminescu este “actul de identitate universală al neamului nostru”. De aceea, aşezarea sa în Panteonul marilor spirite care reprezintă spiritual popoare, Dante, Goethe, Schelley, Poe, nu e întâmplătoare. Eminescu vine să aducă spiritul românesc la înălţimea celui european prin învăţământ, cultură, moralitate, rigoare a ideilor.  Ilustrăm și adâncim totodată afirmațiile noastre de pînă acum cu cîteva aserțiuni semnate de doi mari exponenți ai culturii române, nevoiți la traiul în exil. Mai întîi readucem în memorie ideea lui Mircea Eliade din prefața la volumul  Mihai Eminescu – Poezii, care apărea la Freiburg, în 1950: ,,Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga poartă pecetea geniului, cugetului, sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu.” A doua afirmație, mai mult o mirare extatică este cea a lui Cioran, după care Eminescu e marele dar oferit de Dumnezeu poporului român.

         Prin urmare, Eminescu i-a fost dat poporului român și nu se poate vorbi despre modernizarea României fără a vorbi de Eminescu. Este vorba chiar de misiunea christică a lui Eminescu pentru poporul român. Și iată cu cine lupta Eminescu (cităm dintr-un articol din „Timpul”,  nr. 142, 3 iul. 1881. Pag. 1):

 „Dar sunteţi voi români? Dar cunoaşteţi voi poporul? Sunteţi în stare a pricepe geniul şi înclinările lui? Ştiţi voi româneşte măcar? Păsăreasca d-lui C.A. Rosetti e limbă? Obiceiurile de cocote şi de picpocheţi sunt datine strămoşeşti? Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală, răsărit-au din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul lui Ştefan cel Sfânt? De la Sena, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din istoria şi din natura poporului nostru […]

Ne e ruşine că aţi uzurpat numele de român, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a purta acelaşi nume cu care vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter.”

       Conferința de față  se referă la un mănunchi de articole de interes istoriografic din câmpul vast al publicisticii eminesciene şi anume articolele referitoare la soarta Basarabiei cea dezlipită, lipită şi iar dezlipită din trupul țării. Trebuie să menționăm că după proiectul de editare integrală al operei lui Eminescu, inițiat de Perpessicius şi continuat de alți cercetători, au apărut o serie de antologii tematice, care ne‐au demonstrat amploarea preocupărilor şi gândirea proteică a lui Mihai Eminescu, pe care, aşa cum am mai afirmat, îl considerăm a doua mare personalitate iscată din aceste pământuri după Zamolxe. „Eminescu – Scrieri pedagogice”, „Eminescu şi economia națională”, „Eminescu despre cultură şi artă”, sunt câteva dintre acestea.

      Eminescu şi Basarabia. Aceste articole scrise dintr‐un profund şi curat patriotism, impun viziunea marelui poet asupra duratei naționale şi universale, asupra timpului şi a devenirii istorice. A fost Eminescu patriot? Întrebarea rămâne pur retorică. „Dumnezeul geniului – spune el – m‐a smuls din popor cum smulge un nor de aur din marea de amar.” Şi: „Iubirea de țară e pururi şi pretutindeni iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater şi numai oamenii care țin la instituțiile părinților lor, la petecul de pământ sfințit de sângele părinților pot fi patrioți.”

       Cele douăzeci de articole despre Basarabia au fost publicate în ziarul conservator„Timpul”, unde poetul era redactor şef, în intervalul februarie‐octombrie 1878. Ce le-a provocat?  Pe scurt: în urma războiului ruso‐turc din 1877, unde România a avut o contribuție esențială, se hotărăşte prin Tratatul de la Berlin retrocedarea Basarabiei „cu supoziția tacită că ar fi o parte a Rusiei,” dându‐se României în schimb Dobrogea. Rândurile scrise de Eminescu în această perioadă în ziarul pe care-l conducea merg de la constatarea rațională şi demonstrația simplă până la diatriba împotriva oamenilor politici români pe care această retrocedare nu‐i cutremură. Astfel, în articolul „Cestiunea retrocedării”, din 10 februarie, Eminescu spune: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru poporul român.  Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preț stăpânirea asupra acestei părți din cea mai prețioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti. Înțelegem pe deplin această stăruință, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce‐i stă în putință: Rusia este o împărăție mare şi puternică, iar noi suntem o țară mică şi slabă; dar dacă țarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută”.

        Bucovinean ultranaționalist şi autentic, învederat patriot, tânărul Eminescu (avea atunci douăzeci și opt de ani) duce o luptă deschisă, de redută, cu toate forțele oficiale care acceptă senin, din supunere oarbă față de marile puteri europene, această schilodire a țării. Astfel, la 25 august, atacă ziarul „Românul”, oficios al partidului liberal, atunci la putere: „Românul”, de câte ori se înfundă cu sofismele față de nişte adevăruri limpezi ca lumina soarelui, aleargă numaidecât la mijlocul cel mai ieften şi totodată cel mai puțin onest de a discuta, la citate din autori străini. […] Constituția noastră e o lege pozitivă internă, care n‐are a face nimic nici cu dreptul ginților, nici cu tractatele dintre puteri, aşadar nici cu Tractatul de la Berlin. Dar precum Constituțiunea esclude o cesiune de teritoriu, tot aşa ea esclude o anexiune şi mai cu seamă o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizațiune specială. Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte a țării? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părți să fie supuşi cutărui sistem, iar ceilalți altui sistem? Camera ordinară? Prevede oare Constituția ca o Cameră aleasă în împrejurări normale să decidă asemenea cestiuni?”

        Până la urmă, inevitabilul a avut loc. Eminescu provoacă însă continuu în ziarul „Timpul” discuții asupra soartei basarabenilor trăitori acolo unde „se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit”. Într‐un articol din 6 octombrie 1878, poetul reclamă o încălcare a democrației de către cei care se preocupau în acele momente de „cestiunea Afganistanului şi a Africei centrale”, nu de Basarabia, înfierând pe politicienii români, „stâlpi de cafenele care pun la cale țara şi soarta nației”:

„Cu toate că o străinătate neagră şi neîndurătoare, barbară şi robită şi‐a întins ghearele asupra unei părți din țara noastră, Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înşile, cedarea provinciei, fără a crede de cuviință de a consulta poporul. La ce trebuie să ştie poporul sub ce soi de stăpâni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpâni e amenințat de a cădea întreg?”

       Problema Basarabiei a fost pentru poet una permanentă, iar textele polemice sau de doctrină alese de noi sunt cele ce demonstrează cu evidență că Eminescu era un acerb apărător al ideii de românism şi naționalism neîntinat.

       Să menționăm că textele citate, purtând data la care au apărut, sunt reproduse, cu minime actualizări de limbaj, după ediția Academiei Române îngrijită de prof. I. Crețu, Opera politică (vol. I – 1870‐1879).

       În articolele politice, ca în tot ceea ce a scris, Eminescu şi‐a etalat esențele tari ale gândirii şi ale sensibilității, lucrând în tarele unei moralități pe care în România, atunci ca şi astăzi, puțini le respectau.

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s