Mihai Eminescu, promotorul ideii Marii Uniri de la 1918

Motto:

“Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost s-au ce-ar trebui

să fim, voim, să fim, ceea ce suntem – români”

Mihai Eminescu

   Mihai-Sultana-Vicol-c   Mihai Eminescu a cunoscut în totalitate fiinţa românească. El a fost profund în afirmaţiile sale. Spiritul său este al păsării Phoenix, renaşte mereu. Gândirea sa are profunzimi abisale şi supravieţuieşte timpului. Gândirea lui cuprinde veacuri. A fost, şi va rămâne istoricul neamului românesc, cu toate înălţările şi căderile icariene a fiinţei noastre.

      În publicistica eminesciană vom găsi ideea de unitate naţională între hotarele istorice ale fiinţei şi limbii române. El a fost promotorul ideii de unire a Ţărilor Româneşti într-o Românie Mare, care avea să se înfăptuiască la 1 Decembrie 1918.

      Articolele sale politice publicate între anii 1876-1883 în ziarele „Timpul”, „Curierul de Iaşi”, „Fântâna Blanduziei”, „Federaţiunea”, „România liberă” avea să scurtcircuiteze fiinţa românească. Articolele promovau ideea de unitate naţională. Pentru acele vremuri „Eminescu a fost un reper moral”.

      Opera sa publicistică a dat înălţare limbii române, ştiut fiind faptul că „de la el purtăm sigiliul domnesc al poeziei”. Scrierile sale politice au devenit noi orizonturi în politica tânărului stat român. A oglindit fidel evenimentele din 1877/78, Războiul de Independenţă.

      Gh. I. Brătianu mai târziu avea să remarce faptul „naţiunea reprezintă înainte de toate o conştiinţă morală”. Încă de la începutul secolului al XX-lea, la români exista o conştiinţă morală care putea să realizeze unitatea naţională. Unitatea etnică şi spirituală a românilor a făcut ca ideea realizării unităţii lor politice, fie şi parţială să poată fi realizată în anul 1918.

      Realizarea României Mari a fost adevărata revanşă a spiritului şi geografiei asupra istoriei. Mihai Eminescu a deschis calea unirii tuturor românilor în arealul limbii române şi a hotarelor româneşti.

      Există texte eminesciene esenţiale pe care le găsim în ziarele timpului din care voi reda:

      „Dacă o generaţie poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă înlănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă – deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu” („Românul”, XV, din 15 august 1871)

       „Domnilor, progresul omenirii nu zace adesea în mulţimea geniilor săi – naţiuni cu genii strălucite sunt adesea nefericite – ci în acele personaje mute ale istoriei care lucrează neobosit, fără altă răsplată decât conştiinţa datoriei împlinite, în fine, progresul e în toţi, nu în unul ori în unii”(„Timpul”, VII, nr. 34, 14 februarie 1882, pg. 1)

„Toată viaţa publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui se răceşte şi se usucă. Nu e niciun pericol pentru români de a-şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, care au trecut printr-o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie şi care în decursul lor şi-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătăţii fizice şi morale” („Timpul”, VI, nr. 76,8 apr. 1882, pg.3.)

„Rasa română e cea istorică în aceste ţări, e cea care îşi impune caracterul, limba şi datina şi să nu se creadă că acest caracter energic şi drept, această minte de-o înnăscută claritate şi iubire de adevăr vor putea fi pe mult timp întunecate de tertipurile apucăturilor sofisticate şi mizeria de caracter a stârpiturilor bizantine ce ne guvernează azi” („Timpul”, VII, nr. 105, 16 mai 1882, pag. 1)

    „Limba sa este poate singura care aproape că nu cunoaşte dialecte, obiceiurile poporului sunt în general aceleaşi, religia a rămas cu toată sciziunea formală a bisericii, aceeaşi în sinea ei.” („Timpul”, VIII, nr. 57, 12 mart. 1883, p.1-2)

„Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa, prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică” (idem)

„Orice principii am pretexta că avem unii şi alţii, mizeria şi lipsa de cultură vor fi umbra pseudo-civilizaţiei noastre” („Timpul”, VII, nr.142, 3 iulie 1882, p.1)

„Munca, iubit popor românesc, iată sufletul şi creatoarea tuturor lucrurilor mari”

„Un rău au partidele noastre că se identifică fiecare din ele cu naţiunea” („Timpul”, II, nr.289, 23 dec. 1877, pg. 2)

„Limba română e unică în Europa, care n-are propriu vorbind, dialecte. Întindere de pământ atât de mare despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă.”(„Timpul”, II, nr.9, 13 iun. 1878, pg.3)

„Poate Muma Românie, această glorioasă şi blândă mumă să fi aşteptat şi ea de la copiii ei felicitări. Dacă nu alta, dar cel puţin ca veşnic să rămână numele ei sus ca şi culmile munţilor, viaţa ei puternică ca a codrilor pururea verzi de brad.”(„Timpul”, VI, nr.281, 22 dec. 1881, p.1)

„Nu există stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în Munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până sub zidurile Atenei, apoi dincole de Tisa, începânnd în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”. („Timpul”, III, nr.211, 26 sep. 1878, p.1-2)

      Eminescu a trăit plenar cauza românească şi a avut de partea sa intuiţia şi dreptatea istorică în ceea ce priveşte destinul unei Românii unite, a unei ţări cu o limbă unică.

      Au existat detractori ai lui Eminescu şi defăimători ai limbii române. Trebuie să amintim aici faptul că împotriva acestora au luat poziţii nume alese ale culturii române, eminescologi de seamă care l-au apărat pe Eminescu, dovedind că el este poetul naţional al românilor. Academicianul Eugen Simion spunea: „Mitul Eminescu pe care unii continuă să-l ia în răspăr şi să-l batjocorească într-un mod nedemn pentru un intelectual, n-ar exista şi, mai ales, n-ar supravieţui într-o lume care se schimbă atât de repede şi de radical, dacă n-ar exista în umbra lui o mare poezie”.  Academicianul Mihai Cimpoi, la rândul său scria: „Dovadă este şi criticismul nostru, arhiexagerat manifestat faţă de Eminescu prin calificativele extreme de felul naţionalist, proto-legionar, reacţionar, xenofob, antisemit, rasist, fascist. „ Tot academicianul şi eminescologul Mihai Cimpoi spunea: „Fenomenul eminescian şi fenomenul românesc s-au identificat printr-o tacită suprapunere în temeiul unei depline şi libere consubstanţialităţi”.

      Este ştiut faptul că Eminescu a fost promotorul ideii de unire naţională, a trăit sub ameninţarea permanentă a aberaţiilor duşmanilor săi care nu vedeau în el decât un slujbaş al conservatorilor şi aici îi avem în vedere pe liberalii vremii sale, Eminescu face parte din fiinţa noastră cea mai profundă. De menţionat faptul că au existat voci de o înaltă ţinută morală, alături de cei amintiţi mai sus, Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Tudor Nedelcea, pe lângă neuitaţii şi regretaţii eminescologi Dimitrie Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Perpesiccius, George Călinescu, care l-au sanctificat pe Eminescu, înscriindu-l cu litere de aur în eternitatea limbii române.

MIHAI SULTANA VICOL

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s