Cum a fost omul Eminescu

Nicolae Petraşcu ( născut Nicolae Petrovici la 5 decembrie 1859, Tecuci, judeţul Covurlui (antebelic), 24 mai 1944, Bucureşti) a fost un diplomat, scriitor, memorialist, publicist, istoric de artă şi critic de artă şi literar român. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Petra%C8%99cu_(scriitor)

Aşa cum susţine Dan Mănucă, Nicolae Petraşcu, prin studiul dedicat lui Mihai Eminescu, publicat în 1892, este primul critic care cercetează viaţa şi opera acestuia într-o lucrare amplă; cu acest studiu, devine şi primul critic care iniţiază studiul formal al operei eminesciene.
m_rturii-despre-eminescuVă prezentăm un fragment din amintirile scriitorului Nicolae Petraşcu.
 Era într-o seară de toamnă din anul 1880, într-un birt de pe strada Ştirbei-Vodă, când am văzut pentru întâia oară pe Eminescu.

  Ca mai în toate birturile noastre, era înăuntru un zgomot infernal. În fund se vedeau mişcându-se, ca în ceaţă, capetele lăutarilor care cântau întruna.

  Într-un moment, auzii la spate doi studenţi: „Uite la oglindă şi Eminescu”, şi-şi întoarseră amândoi cătarea spre locul arătat. Un om tânăr sta, în adevăr, singur la o masă, cu spatele spre centrul sălii, în faţa unei oglinzi. Nu-i vedeam decât capul în oglindă, – un cap frumos şi palid, cu părul neregulat, cu fruntea boltită, – bând dintr-un pahar de vin de dinainte. Cei doi studenţi îl priveau cu dragoste. Era Eminescu în epoca, în care ieşea din umbra grupului de oameni, ce-l admirase din capul locului, şi lua în mintea tinerimii un loc de frunte, poate chiar primul loc…

  …Cum sta el la masă, părea absent, se gândea aiurea.

Din vreme în vreme aprindea o ţigară, aruncând privirea la stânga lui, unde erau doi consumatori necizelaţi, ce gesticulau aşa de tare încât credeai că vor să-şi scoată ochii. Întorcea apoi cătarea spre lăutari şi intra cu gândul iar în el însuşi. L-am privit în oglindă mai bine de o oră. În entuziasmul juvenil al vârstei de atunci, cât aş fi dorit să pătrund cu vederea în creierul lui, să mă uit lung, ca în mecanismul unui ceasornic, să înţeleg cum se făurea în capul lui acea poezie frumoasă şi rămâitoare, – taina cu care natura reînnoieşte , prin geniul poetului, nepătrunsa minune a creaţiei. – Mai târziu, cum îl priveam, văzui că faţa lui se schimbă puţin câte puţin şi deveni mişcată. Lăutarii cântau un cântec bătrânesc, pe care el îl asculta cu multă băgare de seamă…

  …Şi făcând încet ochii roată asupra sălii, ochii lui negri, arşi parcă de gândire, – Eminescu părea că desluşeşte  chiar în lumea aceea vesela dinprejuru-i, în fundul sufletului ei, suferinţa şi durerea, şi că numai soarta oarbă o îndemna la o veselie factice, ca şi cum ar fi pus o mască râzătoare pe un obraz ce plânge…

  …Când tăcu muzica, poetul zâmbi un moment, apoi plăti ce băuse, îndesă câteva foi de hârtie de ţigară într-un pachet de tutun albastru, pe care îl băgă pe sub pardesiu, în buzunarul de dinapoi al jachetei, se sculă şi ieşi trăgând încă dintr-un capăt de ţigară, care nu se mai vedea decât ca o scânteie între buzele lui.

Nicolae Petraşcu

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s