Amintirile unui copil din părinți deportați

imagesMama nu ne povestea niciodată despre copilăria ei, era o temă închisă sub mii de lăcăți. Știam că i-a fost spulberată copilăria de niște „veniți”, din noapte, cu cizme grele și voci de metal, noaptea de 13 iunie 1941, care i-a marcat întreg destinul familiei Bobici. Mama tocmai absolvise clasa IV-a. Era într-o noapte obișnuită, de vară când au venit călăii și fără explicații i-au ridicat din așternuturi, din casă și din țară.    I-au dus departe de meleagul drag, pe pământuri străine și pustii, unde nici pasărea nu se încumeta, nici să zboare, dar nici să cânte. „Unde-i locul larg de muncă și n-auzi pasăre-n luncă, / nici în luncă, nici în câmp, numai bietul cuc cântând, / el cântă ne veselește, iar dorul ne dogorește…”, cum va spune într-un cântec mai târziu bunica mea Ana Arseni, în stepa Kazahstanului de nord, unde iarna ajungea până la 60 de grade ger. Și a început lupta pentru existență, pentru supraviețuire, lupta vieții, vorba lui G. Coșbuc, cine nu luptă, n-are dreptul să trăiască. Și pentru că doar munca îl hrănește și-l menține pe om, munceau… munceau mult și din greu. Odată, ne povestea mama, a fost trimisă să aducă un car cu  fân de la o altă fermă. Carul încărcat cu vârf, tras de doi boi se mișca încet. Era un ger cumplit. Mama, fiind încă un copil s-a zgribulit în fân cât a putut să nu degere și aproape ațipise. Când deodată în fața boilor a apărut o haită de lupi, vreo unsprezece la număr, s-au oprit, s-au așezat în formă de triunghi, cel mai mare, căpetenia probabil, s-a așezat în față. Boii au început a fornăi și  s-au întors coadă la coadă, fiind gata să se apere. Mama a încremenit de frică, putând doar să rostească, Apără-mă Doamne.

Cât a durat această întâlnire de groază nu se știe, dar părea că a ținut o veșnicie. Lupii au privit îndelung carul cu boii înspăimântați și au dispărut în noapte, tot așa cum au apărut. Mai departe mama nu-și amintea foarte clar ce s-a întâmplat. Și-a revenit mult mai târziu, când au început să descarce carul, au dat-o jos și au dus-o în încăpere la cald. Când a început să-și scoată încălțările la piciorul stâng cizma s-a scos cu tot cu carne, a degerat, sechele rămase pentru toată viața. Mama a tăcut, a stat așa ceva timp, până a putut să rostească: mi s-a închis sufletul. Mai departe nu ne-a mai povestit, noi, însă, ne-am pătruns de acestă stare a ei și am înțeles prin ce tragedie au trecut părinții noștri și întreg neamul. Din ziua aceea încercam să nu-i ieșim din cuvânt și să fim cei mai cuminți copii din lume…

1956, 7 iunie, Duminica Mare – am revenit la baștina  tatălui meu, în comuna Manta, Cahul.

Primul contact cu acest picior de plai s-a produs în 1956, la 7 iunie, zi de duminică și nu una oarecare, ci Duminica Mare. Nu știu a fost o coincidență acest iunie, s-au poate nu, dar cu siguranță amintirile, emoțiile dădeau năvală din sufletele celor sosiți (de prin locuri îndepărtate, sumbre și foarte străine), cu atâta putere încât toate s-au amestecat și parcă timpul s-a oprit în loc, iar momentul bucuriei și revederii a devenit incomensurabil. Noi, copiii nu cunoșteam pe nimeni și nici nu prea înțelegeam ce se întâmplă, de ce atâtea lacrimi, doar totul în jur era atât de frumos. Vor trece ani până când ne vom da seama de cele întâmplate, dar la moment priveam uluiți în jurul nostru, multă lume, care se bucurau, care ne priveau în tăcere, unii mai curioși chiar ne atingeau cu mâna, vrând să vadă dacă suntem la fel ca ei. Natura înflorită și mult verdele din jur ne ademenea. Cireșe coapte și alte bunătăți, care erau la o întindere de mâna. Mătușa Sofica, una din surorile tatălui ne-a așternut o rogojină sub un dud (agud) cu niște fructe mari negre dulci-acrii, peste un timp nu ne cunoșteam unul pe altul de la aceste fructe, care ne-au colorat fața și hainele. Eram atât de fericiți, zburdam ca niște miei. După ce ne-am spălat și ne-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun, împreună cu tot neamul Arseni am mers la horă, horă strămoșească, în care se prindeau toți, de la mic la mare, jucând în pași mărunți și pe saltate și unde se aduna întreg satul la sărbători și în zi de duminică. Doamne ce frumos mai era, atâta bucurie și zâmbete…

Verișoarele mele: țața Sașa, țața Ileana, țățăia Catița și Marusa (fiicele mamei Sofica, erau fete mari), imbrobodite frumos, cu flori la ureche în fuste cu danteluță la poale (apropo, cu cât danteluța era mai lată, mai albă și mai scrobită, cu atât fata era mai gospodină – un indiciu pentru mamele cu flăcăi de însurat). Multe lucruri frumoase urma să aflăm pe parcurs… (aceasta va fi mai trziu). La moment eram copii și eram fericiți. Dar vorba ceea, între două duminici sunt câteva zile de muncă care diminuiază euforia sărbătorii și îți dau multe de gândit și de rezolvat. Și cum părinții mei erau din oameni gospodari nu puteau să stea cu mâinile întinse și să aștepte Pară mălăiață în gura lui Nătăfleață. Tăticul meu Toader, (avea 32 de ani), un bărbat în floarea vârstei, frumos, voinic și foarte fericit că a revenit acasă, unde își va construi o viață nouă, a decis să-și găsească ceva de muncă, (avea o meserie, era inginer mecanic), pentru că avea familie, mama Nionela și cei patru copii, eu cea mai mare de aproape șapte ani, frățiorul meu Vaniușa (adică Ion) de șase ani, Alexandra, 2,5 anișori și mezina Eugenia de 11 luni. Dar n-a fost să fie, președintele colhozului Vasile Albu, comunist înrăit și dedicat partidului, o fire duplicitară și mediocră i-a spus franc tatălui meu, că fiii de culaci nu au de lucru în colhoz. Tatăl meu s-a întristat foarte mult, s-a așezat pe prispă și trei zile și trei nopți a fumat întruna („Belomor canal”, un fel de țigări foarte puternice și nocive), pe fonul acesta i s-a deschis ulcerul, ca urmare, a fost internat în spital, iar peste trei luni, în octombrie 1956 a decedat. Am rămas cu mama și cu  rudele tatălui, care își aveau viața și problemele lor. Scumpa și draga mea mamă, rămasă văduvă la numai 26 de ani într-un sat străin, fără casă, fără masă, fără nici un sprijin de undeva (bunica Elizaveta și sora mamei Alexandra locuiau în alt sat și la fel aveau nevoie de ajutor și sprijin), nu o dată a încercat să-și pună capăt zilelor. Îmi amintesc, într-o zi am venit de la școală și o căutam disperată pe mama să-i spun că astăzi nu mi-am pătat șorțul cu cerneală (eram elevă în clasa întâi). Am găsit-o într-o șură, tocmai își punea juvățul în gât, eu am strigat-o, s-a întors, a scos funia de pe gât și a pus-o după grindă, a coborât de pe o buturugă, care-i servea drept scaun m-a cuprins, tremurând toată și a început să plângă. Atunci am întrebat-o rugător…: Mamă, așa că na-i să mai faci aceasta niciodată? Nu puteam s-o ajut, eram doar un copil, atât că o țineam mereu de mână și vorbeam cu ea mult. Aveam și eu problemele mele la școală, colegii mă numeau rusoaică, mă marginalizau, mă umileau, îmi spuneau cuvinte urâte care mă dureau și nimeni nu-mi explica, de ce?

 Peste drum de bordeiul mamei Ileana (o altă soră a tatălui), în care locuiam era o bisericuță de lemn, eu acolo îmi petreceam timpul, îmi plăcea să ascult cum cântau femeile în strană și încercam să mă alătur lor, simțeam un fel de alinare, aceste clipe îmi dădeau o forță interioară. Dar nenorocirea nici odată nu vine de una singură și bisericuța, acest lăcaș sfânt al sufletului, a fost demolată de un devotat comunist Costache Miroznicencu (de altfel nu s-a ales nimic nici din viața lui, dar nici a familiei, culmea că acest om avea o voce superbă, mai ales când doinea, un Cristoreanu al satului –  mare doinitor român). Înțelepciunea populară spune că:  „nici o faptă nu trece fără răsplată”.

Viața, însă, mergea înainte și printr-o înțelegere secretă a bunicii Ana Arseni cu Vasile Albu (președintele colxozului), care trebuia să ne dea locuri de casă tuturor, adică nouă, unchiului meu Ion Arseni și mătușei Natalia Arseni-Botică în schimbul surorii mele Alexandra pe care Albu ulterior a înfiato, incă o lovitură pentru sufletul și așa rănit al mamei mele.

Regretabil, dar nu prea am amintiri vesele, s-au ele n-au fost deloc, s-au nu au fost atât de vesele, știu că m-am maturizat mult prea devreme, am înțeles că nu am nici un sprijin și atunci am luat viața în piept, chiar din fragedă copilărie. Conștientă de toată seriozitatea vieții, de duritatea ei și mai ales a oamenilor, de aceea am contat doar pe propria-mi voință, dorință și putere. Desigur, mama ne-a fost mereu alături și a făcut tot ce i-a stat în puteri, ba poate și mai mult de atât, ca noi să creștem fericiți și să nu simțim lipsurile…. Am avut o mamă deșteaptă, blândă și foarte înțeleaptă. Eu fiind o fire conștiincioasă, perseverentă și muncitoare mi-am găsit rostul, i-ar locul pe care îl am astăzi, este al meu, câștigat prin muncă asiduă și permanentă. Amintirile sunt multe și diverse, ele ne ajută să nu uităm trecutul, să înțelegem mai bine prezentul și poate să ne construim viitorul…

Când am crescut mai mare și am fost scoasă și eu la horă de un flăcău, așa cum era obiceiul pe la noi (de altfel unul frumos), că nu umblau fetele altădată din capul lor, iar la sfințitul soarelui trebuiau să fie acasă, am început să mă lovesc de alte probleme sau întrebări la care mă ajutau să răspund verișoarele mele, mai ales țața Ileana și Marusea, mă învățau cum să mă comport cu un flăcău într-o situație sau alta.

Îmi amintesc un obicei interesant, statul cu flăcăi. Erau în sat femei în special solitare, care în zile de duminică își transformau casa mare într-o cameră de randevu, desigur în mare taină. Fata și flăcăul se întâlneau pe ascuns și stăteau de vorbă, fiind vegheați neobservat de femeie. Tinerii atunci erau rezervați în relațiile lor, iar momentul intim trebuia să se întâmple doar în noaptea nunții, unele soacre insistau să se anunțe dacă mireasa a fost virgină și dacă nu vai de capul ei… se putea ajunge chiar la despărțire.

Multe și frumoase erau obiceiurile altă data, fiind împletite cu niște legi nescrise cum ar fi: rușinea cuiva, era rușinea satului, beția era o altă rușine, care se reflecta asupra întregului sat, oamenii se cunoșteau, se salutau, se bucurau și se întristau pentru ei și pentru fiecrare, chiar și casele se construiau cu participarea satului întreg. Ce vremuri mai erau…

Astăzi satul în care m-am născut / Este de jale străbătut / Nu se aud privigetori / Nici cocori și nici viori…

Larisa Arseni, Maestru în artă

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s