Alexei Mateevici – poetul și profetul

Alexei Mateevici ar fi fost un poet mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai știut să scoată atâta mireasmă din rândurile poporane (…). După G. Sion, Mateevici dădu o nouă serie de definiții ale limbii române, cu imagini superioare de mare poezie. George Călinescu.

Limba noastră, cântecul de lebădă al talentatului poet, scrisă de el cu câteva săptămâni înainte de moarte, vă rămâne pentru totdeauna în literatura română ca o podoabă neprețuită și totodată ca un indiciu pentru poeții noștri că izvorul frumuseții adevărate a poeziei se poate găsi în limba poporană, dar plină de bogății neînchipuite. Ștefan Ciobanu.

În anul 2017 s-au împlinit 100 de ani de când scriitorul Alexei Mateevici a publicat poezia Limba noastră. Vă propunem amintirile colonelului român Raul Dobjanschi, care s-a întâlnit cu Mateevici în anul 1917 și care a dezvăluit când și cui i-a citit Alexei Mateevici pentru prima dată poezia Limba noastră.

Amintiri despre poetul Alexe Mateievici

„În toată viața mea n-am cunoscut o iarnă mai haină ca cea trăită pe front în primele luni ale anului 1917. Era un ger de crăpau pietrele şi bătea un vânt vrăjmaş ce tăia ca cuţitul. în ţară era o jale şi o mizerie de nedescris. Cea mai mare parte a teritoriului naţional era ocupat de inamic, iar porţiunea ce ne mai rămăsese era congestionată prin adaosul populaţiei refugiate, al prizonierilor, al armatei române repliate şi a numeroaselor unităţi şi servicii ale armatei ruse. Pe de altă parte, din cauza pierderilor suferite, a dezorganizării inerente situaţiei, a nămeţilor, a frigului şi a aglomerărilor, comunicaţiile erau precare, iar resursele de trai extrem de reduse. Şi, culmea, în afara marilor jertfe cerute de front, în oraşe şi în sate, tifosul exantematic, febra recurentă şi gripele făceau ravagii. Venisem cu un tren de noapte într-o localitate din apropierea frontului, în calitate de curier la un comandament. Deşi distanta parcursă era o nimica toată, pierdusem, cu una — cu alta, o noapte întreagă ca să ajung la destinație.

Trenul fiind neîncălzit, am dârdâit tot timpul de frig şi n-am putul ațipi nici un pic. De bine — de rău, ajunsesem şi, după o bună oră în care m-am achitat de misiune şi m-am mai dezmorţit puţin, eram din nou în gară, pentru a rezolva problema înapoierii. Şeful biroului de mişcare m-a informat că trenul de care aveam nevoie va pleca, în cel mai bun caz, pe la amează. În faţa acestei neplăcute perspective revenii pe peron, reflectând la modul cum mi-aş putea trece timpul până la plecarea trenului, cum mi-aş putea potoli foamea şi, mai ales, cum mi-aş putea satisface nevoia de căldură, ca unul ce mă apropiam de limita rezistentei. În jurul meu forfoteau ostaşi români şi aliaţi, majoritatea îndreptându-se spre cantina de „cruce roşie” rusească, unde, ca şi la cantinele româneşti, se distribuia ceai şi pesmeţi ostaşilor în trecere, fără deosebire de uniformă. Punctul de distribuţie era chiar pe peron, la unul din extremitățile acestuia. Când mă apropiai de acel loc şi adulmecai gustul ceaiului simţii o aşa de puternică răscolire a sucurilor gastrice, încât aş fi fost în stare să ofer, pentru conţinutul unei ceşti, de câteva zeci de ori preţul normal. Ca să afli o băutură fierbinte în altă parte, era o problemă destul de complicată. Mă uitai cu jind la ostaşii care sorbeau cu voluptate licoarea fumegândă, dar, încercat de un sentiment de jenă, păşii înainte.
Deodată mă pomenii solicitat de o voce plăcut timbrată, într-o curată limbă românească:

— Domnule locotenent, nu poftiţi cumva, să beţi cu noi un ceai?
Mă oprii şi îmi tixai privirea asupra persoanei care mă îmbia. Era un bărbat tânăr, cu un păr bogat de culoare închisă, cu faţa rotundă, prelungită cu o bărbuţă şi cu privirea nespus de blândă. Purta pâslari siberieni, o manta gri îmblănită şi o căciulă brumărie. La mână purta o brasardă albă cu crucea roşie, iar în loc de armă purta o geantă cu baiera trecută peste umăr. Se vede însă că manifestai o atitudine cam şovăielnică, căci respectiva persoană îşi repetă invitaţia într-o formă şi mai îmbietoare:

— Poftiţi, vă rog! avem şi o leacă de rom şi pesmeţi…
Termenii amabili în care îmi fusese adresată oferta, pe de o parte, iar pe de alta starea mea rebegită, m-au obligat s-o accept. Peste câteva clipe, țineam într-o mână o teică cu ceai fierbinte şi binemirositor, iar în alta un pesmet. Începui să sorb cu lăcomie din conţinut, simţind cum îmi revin puterile. Când terminai de consumat ceaiul, mă simţii obligat să fac în mod formal cunoştinţa celui căruia îi datoram nepreţuita binefacere; aceasta cu atât mai mult, cu cât graiul său neaoş românesc mă intrigase. Adresându-i cuvenitele cuvinte de mulţumire, mă prezentai conform uzanţelor militare şi îi întinsei mâna. El îmi strânse mâna cu efuziune şi se recomandă la rândul său:

— Sunt preotul Alexe Mateievici.

— Mi-a tresărit inima, auzind cât de bine se potrivesc graiurile noastre’ îi spusei eu.

— Cum să nu se potrivească?! răspunse el, învăluindu-mă într-o privire plină de înţeles.

— Totuşi nu m-aş fi aşteptat la aşa grad de perfecţiune, dată fiind situaţia dumneavoastră şi presupunând că v-aţi făcut studiile în altă limbă.

— Adevărat că mi-am făcut studiile în altă limbă, dar limba mea de toate zilele a fost acea vorbită de poporul băştinaş. Afară de asta, am menţinut mereu contactul cu literatura română, bine reprezentată în biblioteca mea. Chiar şi în drum, trecând prin Iaşi, mi-am mai procurat câteva cărţi, între care şi un tratat de istorie a d-lui Iorga.

Auzind acestea, privii la interlocutorul meu cu încântare şi întru câtva uimit, şi simţii dorinţa de a-l cunoaște mai de aproape. Nu știam însă cum să-I rețin, mai ales că gerul atmosferic nu era deloc prielnic pentru prelungirea dialogului nostru. Spre satisfacția mea, inițiativa porni de la dânsul. Mă întrebă dacă mai am mult de zăbovit în gară. Când a aflat de trista perspectivă ce aveam de a prinde un tren, mi-a propus să mergem în biroul comandantului militar, unde puteam sta de vorbă în toată voia.

Comandantul militar ne întâmpină cu multă bucurie şi ne cinsti cu câte un coniac, dar se scuză, că având treburi pe teren, trebuie să ne lase singuri. Rămaşi singuri începurăm a închega o nouă conversaţie. Vorbirăm despre situaţia de pe front şi din spatele frontului, şi ajunseserăm la rosturile noastre personale. Aflai că interlocutorul mei îşi avea reşedința în Chişinău, unde îşi lăsase familia, că înainte ca România să fie angajată în conflagrația mondială, fusese mobilizat, ca preot de campanie la formațiune ce opera în Galiția; iar la intrarea României în război, a fost repartizat, după cererea sa, la o unitate afectată frontului românesc. Apoi veni iarăşi vorba despre literatura românească şi în special despre poezie.

— lubiți mult poezia, făcui eu observând predilecția pe care o manifesta pentru această formă literară.

— Foarte mult! aşa de mult încât, când am răgaz îmi îngădui să ticluiesc şi eu câte o poezioară, răspunse preotul cu modestie.

— M-ar interesa mult să ascult sau să citesc din poeziile dumneavoastră.. am spus eu.

— Am chiar la mine câteva, dar pentru că pe dumneavoastră v-a surprins graiul meu, am să vă citesc una în care tocmai despre grai este vorba; e intitulată „Limba noastră”, răspunse preotul, scoțând din geantă un carnet. Apoi, încredințat de atenția mea, dădu glas versurilor sale, cu o căldură izvorâtă din adâncul sufletului:

alexei-mateevici-1888-1917-limba-noastra_00a01b26f6b71a
De la prima strofa mi-am dat seama că aveam în faţa mea un poet autentic. L-am ascultat cu încântare crescândă sorbindu-i cu vie bătaie de inimă fiecare cuvânt, ca pe un elixir dătător de viaţă, ca pe o muzică divină. Când isprăvi de rostit, am privit admirativ la autor şi am exclamat: E sublim!

— V-a plăcut chiar aşa de tare? întrebă el, ca şi cum s-ar fi crezut nedemn de atare apreciere.

Am răspuns:
— Cu toate că nu reprezint vreo autoritate în materie, îmi îngădui să afirm că ceea ce aţi creat dumneavoastră nu e „o poezioară”, ci un monument literar, „o piatră rară!” care va trăi în veacuri şi vă va promova în rândul nemuritorilor.

El întâmpină cuvintele mele cu un aer stingherit şi răspunse cu glasul scăzut:
— N-am avut niciodată veleităţi de nemurire. Am căutat numai, să exprim cât mai just şi mai convingător un adevăr a cărui valoare întrece cu mult aprecierile comune.

— Am reuşit pe deplin, atât în fond, cât şi în formă. Şi, dacă vreţi să-mi faceţi un dar nepreţuit, să-mi daţi voie să-mi iau o copie după versurile auzite, pentru a le putea împărtăşi, cu un ceas mai devreme, şi altor români.

— Cu dragă inimă’ Vi le copiez chiar eu, răspunde poetul. Scoase numaidecât o foaie de hârtie din geantă şi începu a scrie. Scria calm, din când în când luptându-se cu șuvițele de păr ce-i alunecau pe fruntea admirabil boltită. Când termină de scris, mi-o înmâna însoțindu-și gestul de cele mai simple cuvinte: „O mică amintire… „.
Am mai stat încă de vorbă cu dânsul, despre demnitatea şi tenacitatea cu care poporul român îşi duce crucea pe umeri şi despre visul secular al tuturor românilor, ce trăiesc răzleţiţi sub coroane diferite, de a înfăptui pentru vecie ceea ce a înfăptuit vremelnic voevodul Mihai Viteazul. El a privit în sus şi a încheiat pe ton solemn:
— Fie ca Cel atotputernic să se îndure de noi!

— Amin’ am îngânat eu, şi ne despărțiserăm strângându-ne reciproc mâinile şi urându-ne sănătate şi izbândă.
Am plecat din acel Joc, luând cu mine o amintire de neuitat şi preţiosul manuscris, care avea să facă minuni în rândurile ostaşilor la care mă întorceam. Mă încerca acelaşi sentiment pe care îl mărturiseşte poetul V. Alecsandri, după ce descoperise balada „Miorița”. Spunea că avea simţământul că duce cu sine o comoară, şi îi era parcă teamă să nu moară înainte de a o da la lumină.

Când am citit poezia — în aceiaşi seară — la popota garnizoanei, a smuls strigăte de entuziasm şi aplauze frenetice, iar ca urmare, în cursul nopţii a fost multiplicată pentru a fi difuzată numeroşilor solicitatori.

Din însemnările de război ale colonelului Dobjanschi Raul (1891 — 1938), fragment

Sursa: Internet

 

 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s