Grigore Vieru, poet cu trăsături de efigie română

  •  Grigore Vieru a început să scrie, cum mărturisește undeva, „din frică și singurătate”. Marele lui model liric și moral este Eminescu („Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului”), iar cântecul îi pare a fi „sufletul urgent al vieții omenești”. Format într-o ambianță străină, el se agață de limba maternă socotind că limba unui popor este istoria lui. Eugen Simion
  • Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curata şi pura limpezime. Nichita Stănescu
  • Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai mult pentru unitatea naţională a tuturor românilor decât toţi politicienii şi decât toate armatele la un loc. Şi pentru că unitatea naţională nu este pe de-a-întregul realizată. Vieru e o rană, iar poezia lui o dramă. Adrian Păunescu
  • Vieru, pare-se, are un singur erou, un singur ideal, un singur chip, care îi străpunge creaţia dintr-un capăt la altul. Acesta stă scufundat în contextul versurilor ca un aisberg în valurile mării şi numai rar apare de sub valuri cu o creastă , cu o frunte nouă.  Versurile lui vin fierbinţi, palpitând până la ultima virgulă, vin să strecoare în sufletul cititorului un fior de dragoste şi sfinţenie pentru pământul natal. Ion Druţă.
  • Privind în urmă, aşa cum spunea, cu atâta fermecătoare tandreţe  şi credinţă – Grigore Vieru, poet cu trăsături de efigie română, – priveşte, de fapt înainte. Toate aceste obiecte de adoraţie sunt deopotrivă şi viitor. Aceasta este şi menirea poeziei de a fi punte unică – un curcubeu de aur suspendat între două veşnicii.  Marin Sorescu.
  • Nu adevărul pentru care s-a jertfit l-a omorât pe poet, ci neadevărul transformat în glonte laş. Neadevărul celor pe care i-a supărat adevărul spus de el. Adevărul despre fiinţa românească, despre limba română şi despre istoria românilor. Adevăr transpus într-un vers sculptat, plin de forţă şi nobleţă clasicistă, înfrăgezit deopotrivă cu rouă şi auroră romantică, sentenţios şi direct, ca un verdict judecătoresc, înmuiat în milă creştină şi în rugă adevărată adresată Domnului. Făptura lui isusiacă, trasă de durere, fragilă şi tremurândă ca o trestie pascaliană a fost până la urmă înconjurată de o aură de luptător cu o condiţie asumată de „învins” într-o luptă cu obstacolele, cu ceea ce supără liniştea şi adevărul: „Chiar dacă mor, trebuie să înving, spune într-o altă însemnare aforistică, chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt”. Mihai Cimpoi

Selecție: V. Sîrbu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s