Eminescu – călător neabătut prin meleagul de taină al artei

Decembrie 1982
La Eminescu
Nici umbra nu mai este pieritoare,
părelnic pasul să i-l spună-n ierbi,
cînd melancolic, calea luceferii și-o taie
ca să răsară în stemele de cerbi…
Nici glasul, însoțindu-l din cuvînt,
nu s-a păstrat ca tainic să-l rostească.
Poate-n adîncuri, grav cutreierînd,
Își poartă-ascunsa mantie regească.
Buciume sună fără să-l ajungă
acolo, unde duhul e-mpărat…
Își bate clipa clopotele-n dungă
urcînd al frunzelor solemn palat.
Vin voievozi lunateci pe poteci
nimbate în argintul pal al lunii
de parcă drumul le-ar fi fost pe veci
sortit să-l poarte spre tărîmul lumii.
Viu tresărind, stă lacul să apună
în pleoapa unui nufăr singuratec
cînd o Ofelie își ia cunună
al soarelui profil primăvăratec.
«Alunecînd pe-o rază», vin pașnice fantasme,
gingaș cuprinse de un tandru dor
și drumul de la viață pînă-n basme
trece prin umbra vagă-a unui nor.
Nu, umbra pieritoare nu-ntretaie
părelnic pasul să-l șoptească-n ierbi,
cînd vin luceferii-n nestinsă ploaie
zidindu-se-ntr-un veșnic, tînăr cerb.
Nu, trista, pieritoare umbră nu e!
Doar lacul poartă-n nuferi o statuie.
        Nicolae Dragoș
Sursa: Manuscriptum. – 1983. – Nr. 1. – p. 8
Publicat: Irina Țurcanu
Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s